ADHD este prescurtarea de la tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (în engleză, Attention Deficit Hyperactivity Disorder). Este o tulburare neurobiologică care afectează capacitatea unei persoane de a se concentra, de a se controla și de a se adapta la situațiile cotidiene. Persoanele cu ADHD au o activitate cerebrală diferită față de celelalte, ceea ce le influențează comportamentul, emoțiile și învățarea. ADHD este o tulburare cronică, care începe în copilărie și poate persista până la vârsta adultă. Deși nu este o dizabilitate sau o boală, ADHD poate cauza dificultăți în viața personală, școlară sau profesională a celor afectați.
Ce determină ADHD?
Cauzele exacte ale ADHD nu sunt cunoscute cu certitudine, dar există mai mulți factori care pot contribui la apariția acestei tulburări. Unul dintre ei este factorul genetic, care presupune că există o predispoziție ereditară pentru ADHD. Studiile au arătat că aproximativ 75% din cazurile de ADHD au o componentă genetică. Un alt factor este cel neurobiologic, care se referă la structura și funcționarea creierului persoanelor cu ADHD. S-a observat că aceste persoane au anumite zone cerebrale mai mici sau mai puțin active decât celelalte, precum cortexul prefrontal, care este implicat în planificare, organizare, memorie și control inhibitor. De asemenea, s-a constatat că nivelul unor neurotransmițători, cum ar fi dopamina și noradrenalina, este mai scăzut la persoanele cu ADHD. Acești neurotransmițători sunt responsabili de transmiterea impulsurilor nervoase între celulele cerebrale și au un rol important în reglarea atenției, motivației și recompensei. Un al treilea factor este cel de mediu, care include diverse condiții care pot afecta dezvoltarea creierului copilului înainte sau după naștere. Printre acestea se numără: expunerea la substanțe toxice (alcool, fumat, droguri), infecții, traumatisme cranio-cerebrale, lipsa oxigenului, prematuritatea, greutatea mică la naștere sau stresul. Deși acești factori nu cauzează direct ADHD, ei pot crește riscul apariției acestei tulburări la copiii predispuși genetic sau neurobiologic.
Cum se manifestă ADHD?
Simptomele ADHD variază de la o persoană la alta, în funcție de vârstă, personalitate și context. În general, simptomele se împart în trei categorii: neatentie, hiperactivitate și impulsivitate. Neatentia se referă la dificultatea de a menține focusul pe o sarcină sau o activitate, de a urmări instrucțiuni, de a finaliza lucruri începute, de a organiza și prioritiza informații, de a evita distragerile sau de a acorda atenție detaliilor. Hiperactivitatea se manifestă prin mișcări excesive, agitație, vorbire multă, dificultate de a sta liniștit sau de a se relaxa. Impulsivitatea presupune acțiuni rapide și nereflectate, lipsa răbdării, întreruperea celorlalți, asumarea unor riscuri fără a anticipa consecințele sau a ține cont de reguli.
În funcție de predominanța acestor simptome, există trei tipuri principale de ADHD:
- Tipul predominant neatent: persoanele cu acest tip de ADHD au probleme mai mari cu atenția decât cu hiperactivitatea sau impulsivitatea. Ele sunt adesea descrise ca fiind visătoare, uitate, dezorganizate sau lente. Acest tip este mai frecvent la fete decât la băieți și poate fi mai greu de observat, deoarece nu provoacă tulburări în mediul înconjurător.
- Tipul predominant hiperactiv-impulsiv: persoanele cu acest tip de ADHD au probleme mai mari cu hiperactivitatea și impulsivitatea decât cu atenția. Ele sunt adesea descrise ca fiind energice, neliniștite, vorbărețe sau impulsive. Acest tip este mai frecvent la băieți decât la fete și poate fi mai ușor de observat, deoarece atrage atenția asupra lor.
- Tipul combinat hiperactiv-impulsiv și neatent: persoanele cu acest tip de ADHD au probleme cu atât atenția, cât și hiperactivitatea și impulsivitatea. Ele prezintă o combinație de simptome din cele două tipuri anterioare. Acest tip este cel mai frecvent întâlnit și poate fi cel mai dificil de gestionat.
Cum se stabilește diagnosticul de ADHD?
Diagnosticul de ADHD se bazează pe o evaluare complexă, care implică atât criterii clinice, cât și instrumente psihometrice. Criteriile clinice sunt stabilite de Asociația Americană de Psihiatrie (APA) în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-5). Potrivit acestora, pentru a fi diagnosticată cu ADHD, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- Să prezinte cel puțin șase simptome de neatentie și/sau cel puțin șase simptome de hiperactivitate-impulsivitate pentru copiii până la 16 ani sau cel puțin cinci simptome pentru adulți (17 ani sau mai mult).
- Simptomele să fie prezente înainte de vârsta de 12 ani.
- Simptomele să fie prezente în cel puțin două medii diferite (acasă, școală, serviciu etc.).
- Simptomele să cauzeze o afectare semnificativă a funcționării sociale, academice sau ocupaționale.
- Simptomele să nu fie explicate mai bine de o altă tulburare mentală (de exemplu, tulburare anxioasă, tulburare depresivă etc.).
Instrumentele psihometrice sunt teste standardizate care măsoară diferite aspecte ale funcțiilor cognitive și comportamentale ale unei persoane. Aceste teste pot fi folosite pentru a a confirma sau a infirma prezența ADHD, precum și pentru a evalua nivelul de severitate, tipul și impactul tulburării. Printre aceste teste se numără: Scala de Evaluare a ADHD pentru Copii și Adulți (ADHD Rating Scale), Scala de Evaluare a Comportamentului Copilului (Child Behavior Checklist), Testul de Atenție Continuă (Continuous Performance Test), Testul Stroop, Testul Wisconsin de Sortare a Cărților (Wisconsin Card Sorting Test) etc. Aceste teste pot fi administrate de către un psiholog, un psihiatru sau un alt specialist calificat.
Diagnosticul de ADHD nu este întotdeauna simplu sau rapid de stabilit, deoarece simptomele pot fi confundate cu alte probleme sau pot fi mascate de alte tulburări. De aceea, este important să se facă o evaluare amănunțită și să se consulte mai mulți specialiști, dacă este necesar. De asemenea, este important să se țină cont de faptul că diagnosticul de ADHD nu este o etichetă sau o condamnare, ci o modalitate de a înțelege mai bine dificultățile cu care se confruntă o persoană și de a-i oferi sprijinul adecvat.
Cum se tratează și se previne ADHD?
Tratamentul pentru ADHD nu are ca scop vindecarea tulburării, ci ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea calității vieții persoanei afectate. Tratamentul poate fi medicamentos sau psihoterapeutic, sau o combinație între cele două. Tratamentul medicamentos constă în administrarea unor medicamente care acționează asupra neurotransmițătorilor implicați în reglarea atenției și comportamentului. Cele mai folosite medicamente pentru ADHD sunt stimulanții, cum ar fi metilfenidatul (Ritalin, Concerta etc.) sau amfetamina (Adderall, Vyvanse etc.).
Aceste medicamente cresc nivelul de dopamină și noradrenalină în creier, ceea ce duce la o îmbunătățire a atenției, concentrării și impulsivității. Alte medicamente care pot fi folosite pentru ADHD sunt non-stimulanții, cum ar fi atomoxetina (Strattera), guanfacina (Intuniv) sau clonidina (Catapres). Aceste medicamente acționează asupra receptorilor de noradrenalină din creier, ceea ce duce la o reducere a hiperactivității și a agitației.
Medicamentele pentru ADHD trebuie prescrise și monitorizate de către un medic specialist, care va stabili doza optimă și va urmări eventualele efecte secundare. Medicamentele nu sunt singura soluție pentru ADHD și nu funcționează la fel pentru toată lumea. De aceea, este important să se asocieze tratamentul medicamentos cu cel psihoterapeutic.
Tratamentul psihoterapeutic constă în aplicarea unor tehnici și strategii psihologice care au ca scop dezvoltarea unor abilități cognitive, comportamentale și emoționale la persoanele cu ADHD. Cele mai eficiente forme de psihoterapie pentru ADHD sunt terapia cognitiv-comportamentală (TCC) și terapia comportamentală (TC). TCC se bazează pe ideea că gândurile, emoțiile și comportamentele unei persoane sunt interconectate și pot fi modificate prin schimbarea modului de interpretare a realității. TCC îi ajută pe cei cu ADHD să identifice și să corecteze gândurile negative sau iraționale care le afectează stima de sine, motivația sau relațiile cu ceilalți.
De asemenea, TCC îi ajută pe cei cu ADHD să își stabilească obiective realiste, să își planifice activitățile, să își monitorizeze progresul și să își recompenseze eforturile. TC se concentrează pe modificarea comportamentelor nedorite prin aplicarea unor principii de învățare socială. TC îi ajută pe cei cu ADHD să învețe și să respecte reguli, să își controleze impulsurile, să își exprime adecvat emoțiile și să își îmbunătățească abilitățile sociale. Atât TCC, cât și TC pot fi aplicate individual sau în grup, în funcție de nevoile și preferințele fiecăruia.
Prevenirea ADHD nu este posibilă în totalitate, deoarece nu există o cauză unică sau un factor determinant pentru această tulburare. Cu toate acestea, există câteva măsuri care pot reduce riscul sau severitatea ADHD la copii sau adulți. Printre acestea se numără:
- Evitarea expunerii la substanțe toxice în timpul sarcinii sau alăptării, cum ar fi alcoolul, fumatul, drogurile sau medicamentele fără prescripție medicală.
- Asigurarea unei alimentații echilibrate și a unui aport suficient de vitamine și minerale pentru mama și copilul.
- Monitorizarea dezvoltării fizice și psihice a copilului și solicitarea de ajutor medical în caz de probleme sau întârzieri.
- Crearea unui mediu sigur, stimulant și afectuos pentru copil, care să îi ofere oportunități de învățare, joacă și socializare.
- Stabilirea unor rutine zilnice și a unor reguli clare și consistente pentru copil, care să îi ofere structură, predictibilitate și stabilitate.
- Încurajarea copilului să participe la activități fizice, artistice sau recreative care să îi dezvolte abilitățile motorii, creative sau sociale.
- Învățarea copilului să își gestioneze emoțiile, să își exprime nevoile și să își rezolve conflictele în mod constructiv.
- Oferirea de feedback pozitiv și recompense pentru comportamentele dorite ale copilului, precum și de consecințe adecvate pentru comportamentele nedorite.
- Colaborarea cu profesorii și specialiștii care lucrează cu copilul, pentru a asigura o intervenție timpurie și adaptată nevoilor lui.
Ce trebuie să reținem despre ADHD?
ADHD este o tulburare neurobiologică care afectează capacitatea unei persoane de a se concentra, de a se controla și de a se adapta la situațiile cotidiene. ADHD nu este o boală sau o dizabilitate, ci o diferență în modul de funcționare a creierului. Persoanele cu ADHD nu sunt leneșe, proaste sau rău intenționate, ci au nevoie de sprijin și înțelegere pentru a-și depăși dificultățile. ADHD nu este o sentință pe viață, ci poate fi tratată și gestionată prin medicamente, psihoterapie și schimbarea stilului de viață. Persoanele cu ADHD au multe calități și potențiale care pot fi valorificate prin educație, muncă sau hobby-uri. Persoanele cu ADHD pot avea o viață normală, fericită și împlinită.
Întrebări frecvente despre ADHD
- Ce procent din populație are ADHD? R: Se estimează că aproximativ 5% din populația mondială are ADHD. În România, se estimează că aproximativ 7% din copii și 4% din adulți au ADHD.
- Cum se moștenește ADHD? R: ADHD este o tulburare cu o componentă genetică puternică. Se crede că există mai mulți gene implicate în apariția ADHD, care pot fi transmise de la părinți la copii. Dacă unul dintre părinți are ADHD, există o șansă de 50% ca fiecare dintre copiii lor să aibă ADHD. Dacă ambii părinți au ADHD , există o șansă de 75% ca fiecare dintre copiii lor să aibă ADHD. Cu toate acestea, moștenirea genetică nu este singurul factor care determină ADHD, ci și factorii neurobiologici și de mediu.
- Ce diferențe există între băieți și fete cu ADHD? R: Băieții și fetele cu ADHD pot prezenta simptome diferite, în funcție de tipul de ADHD pe care îl au. În general, băieții au mai multe șanse să aibă tipul predominant hiperactiv-impulsiv sau combinat, în timp ce fetele au mai multe șanse să aibă tipul predominant neatent. De asemenea, băieții manifestă mai multe simptome externe, cum ar fi agresivitatea, opoziția sau tulburările de conduită, în timp ce fetele manifestă mai multe simptome interne, cum ar fi anxietatea, depresia sau tulburările de alimentație. Din aceste motive, băieții sunt mai ușor de diagnosticat și de tratat decât fetele, care pot rămâne nedepistate sau subdiagnosticate.
- Ce personalități celebre au ADHD? R: Există multe personalități celebre care au ADHD sau care sunt suspectate că ar avea ADHD. Printre acestea se numără: Albert Einstein, Leonardo da Vinci, Wolfgang Amadeus Mozart, Thomas Edison, Isaac Newton, Winston Churchill, John F. Kennedy, Bill Gates, Steve Jobs, Richard Branson, Steven Spielberg, Tom Cruise, Will Smith, Jim Carrey, Robin Williams, Emma Watson, Justin Timberlake etc. Aceste personalități demonstrează că ADHD nu este un obstacol în calea succesului sau a creativității, ci poate fi o sursă de inspirație și de inovație.
- Cum pot să îmi ajut prietenul sau membrul familiei cu ADHD? R: Dacă ai un prieten sau un membru al familiei cu ADHD, poți să îi oferi sprijin și înțelegere în următoarele moduri:
- Informează-te despre ce înseamnă ADHD și cum se manifestă la persoana respectivă.
- Acceptă persoana așa cum este și nu încerca să o schimbi sau să o critici pentru simptomele ei.
- Fii răbdător și tolerant cu greșelile sau uitările persoanei și nu o judeca sau o pedepsi pentru ele.
- Încurajează persoana să își urmeze tratamentul și să își respecte programul zilnic.
- Ajut-o pe persoana să își organizeze și să își prioritizeze sarcinile și activitățile.
- Oferă-i persoanei feedback pozitiv și recompense pentru eforturile și realizările ei.
- Comunică deschis și sincer cu persoana și ascult-o cu atenție când îți vorbește despre sentimentele sau problemele ei.
- Implic-o pe persoana în activități distractive și relaxante care să îi stimuleze interesul și abilitățile.
- Respectă-i persoanei nevoia de spațiu și de timp pentru ea însăși.
- Fii un model pozitiv pentru persoana și arată-i că o iubești și o apreciezi.
Pentru a trata ADHD, se folosesc medicamente care influențează neurotransmițătorii din creier. Acestea pot fi antidepresive, antipsihotice, anticonvulsivante sau amfetamine, în funcție de recomandarea medicului psihiatru.
Urmărește-ne și pe Google News