Declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, a marcat punctul culminant al conflictului care se intensificase de peste două decenii între aliații tradiționali din vest și Germania nazistă. Dorințele de răzbunare ale lui Hitler au fost parțial îndeplinite; însă cucerirea unei părți importante a Europei, prin „războiul fulger” predicat de Guderian și alți tacticiani germani, a fost urmată de serie de eșecuri pentru mașinăria de război nazistă. Începutul sfârșitului pentru Hitler este considerat, de majoritatea istoricilor, războiul Marii Britanii. Pentru alții, aceasta nu a fost decât o diversiune prin care Hitler a încercat – și a reușit – să îl înșele pe Stalin.
De ce a atacat Hitler Insulele Britanice?
Perioada dintre căderea Franței, în iunie 1940, și lansarea „operațiunii Barbarossa”, în iunie 1941, prezintă o scenă militară și diplomatică dificil de analizat, complexă și, în același timp, confuză. Invadarea Uniunii Sovietice de către Hitler a fost, prin urmare, subiectul unor dezbateri continue, axate pe adevăratele motive ale dictatorului nazist. A fost această acțiune consecința naturală a politicii externe agresive a Germaniei sau pur și simplu rezultatul unei exagerate și nefondate încrederi în sine și a unor alternative alese prost?
Printre specialiști, există în prezent un consens aproape general, sugerând că Hitler a pierdut inițiativa în timpul acestei perioade și, incapabil să ucidă Marea Britanie, dar temându-se de puterea în ascensiune a rușilor și de posibilitatea intervenției americane, a încercat să-și mențină supremația, creând o „strategie periferică”, prin crearea unei blocade continentale, similare cu cea imaginată de Napoleon, pentru a îndepărta puterea economică și moralul englezilor. Abia când această strategie a eșuat, forțat de circumstanțe și de imposibilitatea continuării războiului, în condițiile lipsei de resurse și mai ales de combustibil, Hitler a atacat URSS, pentru a pune mâna pe bogatele resurse de petrol din Caucaz și pe recoltele din Rusia europeană.
Dorinta de „spatiu vital” – o teorie controversata despre razboi
Exista o ipoteza care sustine ca Hitler a declansat razboiul din dorinta de a obtine mai mult spatiu vital. Insa aceasta teorie are cateva lacune esentiale: ignorarea firei lui Hitler, care a fost mereu o forta care impunea si actiona conform planurilor sale, si neglijarea dovezilor clare care atesta dorinta sa de a distruge Rusia.
O alta teorie, mult mai incitanta, sustine ca Hitler a inceput razboiul cu scopul de a distruge comunismul, ideologie de care se temea mai mult decat de democratiile occidentale. Desi avea o ura profunda fata de Franta, care l-a umilit pe cand era un simplu caporal in primul razboi mondial, Hitler isi dorea in mod sincer sa ajunga la pace cu britanicii si sa mentina relatii amiabile cu americanii.
Doar cand a devenit clar ca Aliatii nu erau de acord cu abordarea lui opportunista, Hitler s-a indreptat spre Stalin, incheind un pact de neagresiune pentru a-si asigura mainile libere in lupta impotriva Frantei. Ideologia nazista, care se baza pe conceptul de „spatiu vital”, facea referinte evidente la cucerirea unei Rusii inapoiate, cu o populatie „inferioara”, care trebuia transformata in sclavi ai arienilor germani.
Aceasta teorie controversata despre razboi lasa multe intrebari si necesita o analiza mai aprofundata pentru a putea fi intelesa in intregime.
Un plan diabolic, distrus de iarna crunta!
In aceste conditii, se poate afirma ca lupta Angliei nu a fost decat o diversiune pusa la cale de abilul Hitler pentru a distrage atentia adevaratului sau inamic, Stalin? Iata o ipoteza controversata, dar care a castigat multi sustinatori. Desigur, nimeni nu poate nega ca lupta pentru Anglia a fost una dintre cele mai aprige confruntari ale celui de-al doilea razboi mondial, dar importanta ei pentru desfasurarea ulterioara a conflictului pare exagerata.
Churchill sustinea ca „de aceasta batalie depinde supravietuirea civilizatiei crestine” si avertiza ca intreaga furie si forta a inamicului se va abate asupra Marii Britanii. Nu este un secret pentru nimeni ca intr-adevar, Hitler a aruncat impotriva britanicilor o forta aeriana impresionanta, dar el nu putea – si era constient de asta – sa invinga inteligenta insularilor prin razboi fulger, similar celui prin care zdrobise Franta. Dar esecul previzibil in fata unei natiuni care facea din marile lumii o posesiune a sa nu l-a costat pe Hitler atat de mult cum au sugerat unii istorici, nici macar pe plan moral, chiar daca a fost intr-adevar o infrangere.
Ceea ce dictatorul nazist a reusit a fost sa adoarma suspiciunile lui Stalin, mai convins ca niciodata ca Hitler, ocupat cu Anglia si la un pas de a intra in conflict si cu Statele Unite, nu va ataca Uniunea Sovietica. Succesele zdrobitoare obtinute de nemti in primele luni ale operatiunii Barbarossa au demonstrat ca aceasta tactica „diversiune” a lui Hitler a functionat, cel putin pentru un timp. Ceea ce vicleanul tiran nu a putut intui a fost ca distantele imense si gerurile naprasnice ale Rusiei i-ar putea strica planurile atat de bine ticluite si ca generalul Iarna il va birui, ca si pe Napoleon…
Urmărește-ne și pe Google News
