Manevra bombelor atomice lansate asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki la inceputul secolului trecut a deschis o „cursa a inarmarilor” fara precedent intre Statele Unite si Uniunea Sovietica, cu care omenirea a stat in lumina reflectoarelor pana la sfarsitul anilor ’90. Pe parcursul „razboiului rece”, lumea a trecut prin crize, cauzate de rivalitatea dintre cele doua superputeri, dar probabil cea mai intensa si apropiata de un conflict apocaliptic a fost „criza rachetelor” din 1961.
John F. Kennedy, primul presedinte catolic american instalat la Casa Alba, a folosit combaterea comunismului ca scut, in special in privinta amenintarii reprezentata de guvernul comunist al Cubei condus de Fidel Castro; americanii au incercat sa izgoneasca comunismul, prima incercare fiind o invazie a exilatilor cubanezi antrenati de CIA, cunoscuta sub numele de „Golful Porcilor”, urmata de simulari de debarcare militara pentru inlaturarea lui Castro. Ca raspuns, Cuba a izolat statul american, devenind o oaza a socialismului si intarind legaturile cu Uniunea Sovietica.
Cu atat mai mult, pentru a se asigura ca se poate apara, URSS da-o tare pe productia de rachete nucleare, intentionand sa egaleze avantajul american de la acea vreme – 27.297 de proiectile nucleare in comparatie cu doar 3332 ale lor.
Soarecele și pisica: în 1961, americanii așezau 15 rachete Jupiter, cu încărcături nucleare și cu un rază medie de acțiune, lângă Izmir, în Turcia. Acestea erau direcționate spre principalele orașe din Vestul Rusiei, inclusiv la Moscova. Hrusciov a fost scos din sărite de acest lucru și a amenințat americanii, neîncredințându-se de „liberalismul” noului guvern de la Washington. De asemenea, el a participat personal la lansarea „bombei Tar”, care a deschis cea mai puternică explozie nucleară din istorie, de 50 megatone.
Când Castro a încercat să-și apropie țara de URSS, după eșecul „invaziei din Golful Porcilor”, Hrusciov a profitat de situație, punând și el rachete sovietice în Cuba, privind America drept țintă principală – ca răspuns la amenințarea americană. Se vedea că vreo câteva zeci de rachete balistice plasate pe teritoriul cubanez pot schimba radical balanța de putere din regiune.
Prima dată, americanii și-au văzut țara amenințată și poporul a primit șocul în ziua de 14 octombrie 1962, când rachetele rusești erau gata să-și trimită încărcăturile nucleare, la doi pași de țărmurile Floridei. Imagini transmise de avioanele de spionaj U-2 au confirmat ceea ce spusese colonelul rus Oleg Penkovski, care informase americanii despre amplasarea rachetelor din Cuba.
Până atunci, sovieticii se încăpățânaseră să spună că nu oferiseră nicio încărcătură nucleară cubanezilor, deși serviciile secrete franceze-l avertizaseră pe șeful CIA de atunci, John McCone, că vapoarele sovietice care transportau echipament militar spre Havana transportau elemente nucleare. Niciunul din administratie nu a crezut însă această ipoteză. Președintele Kennedy, fratele său Robert, procurorul-general și secretarul Apararii, Robert McNamara, au ajuns la concluzia că sovieticilor nu le-ar fi trecut prin cap să facă o asemenea provocare. Ba chiar, cu doar câteva zile înainte ca lumea să afle de stationarea rachetelor în Cuba, ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrinin, i-a asigurat pe Kennedy că guvernul de la Moscova furniza cubanezilor doar din ratiuni defensive/
Dupa ce s-a aflat despre pozitionarea rachetelor sovietice in Cuba, Președintele Kennedy și-a adunat Consiliul de Securitate și a trecut prin trei opțiuni: atacuri aeriene chirurgicale, o invazie terestră și o blocadă totală. Statul Major General al armatei americane s-a oprit la invazie, crezând că aceste atacuri morale vor împiedica rusii să intervină în Germania și să preia Berlinul de Vest. Cu toate acestea, McNamara a susținut că cea mai bună soluție ar fi o blocadă, deoarece asta le-ar pune presiune rusilor, fără a-i afecta prestigiul americanilor. Luând în considerare Dreptul Internațional, s-a luat decizia să se pună o „carantină” în loc de blocadă. Pe 17 Octombrie, Kennedy s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Gromiko, care a oferit asigurări că nu există arme nucleare în Cuba, dar Președintele american avea informații că au fost amplasate jumătate din armele nucleare ale Rusiei în insulă. Când piloții avioanelor U-2 au raportat că s-au descoperit bombardiere sovietice, și că Pentagonul estima omorarea a 20.000 de civili în cazul unui atac, Președintele Kennedy a luat o decizie. A pus o blocadă navală cubaneză, pentru a împiedica Rusia să livreze alte arme nucleare aliaților ei.
Tensiunea s-a ridicat atunci când Hrusciov a declarat blocada ilegala, iar un general sovietic, Vladimir Dubovik, a sugerat ca soldatii sa ii ignore pe americani. Sovieticii au sugerat ca ar putea lua în considerare retragerea rachetelor nucleare, dacă americanii ar retrage cele din Turcia. Hrusciov a trimis o telegramă directă la Casa Albă, avertizând că URSS consideră blocada ca un „act de agresiune” și și-a rezervat dreptul de a răspunde la fel. Cu toții au așteptat cu sufletul la gură ce se va întâmpla la sfârșitul încleștării dintre cei doi mari. A doua zi, aproape toată baza americană de la Guantanamo, Cuba, a fost evacuată, iar 180 de vase de război ale US Navy au fost pregătite să intre în acțiune. De asemenea, alerte de gradul III au fost declarate la toate bazele militare americane de pe glob. Fericit sau nu, totul s-a terminat bine.
In acea noapte, Army Generals a pus în alertă de gradul II, ceva fără precedent de la sfârșitul WWII. Toată lumea aștepta ca liderii celor două superputeri să declanșeze moartea atomica, când o scrisoare de la Hrusciov a dat o soluție: „Voi renunțați la invazia Cuba și retrageți rachetele din Turcia și noi ne retragem armele de pe insula.” După ce s-a consultat cu oficiali din NATO, Kennedy a acceptat soluția, iar lumea a souffleu ușurată că războiul atomic a fost evitat. Cu toate acestea, payback-ul nu a întârziat să apară: Kennedy a fost asasinat aproape un an mai târziu, iar Hrusciov a fost dat jos de către Brejnev pentru exact acest motiv. Noroc că valizele nucleare au rămas închise.
