Mereu cu patru ace în mână, cu o privire patrunzătoare care îi obliga pe femei să-şi ajusteze decolteul, cu o barbă tăiată zilnic la milimetru, zăbovind prin restaurante cu grădină pentru a sorbi din halbă şi din graţia chelneriţelor, Édouard Manet (1832-1883) a construit întreaga sa viaţă prin „poduri”. Între romantici şi impresionişti, între renascentişti şi realişti, Manet şi-a urmat – cu o onestitate bulversantă pentru criticii vremii – propriul său drum, iar în faţa lui doar Baudelaire, Zola şi prea visătorul Edgar Poe şi-au ridicat pălăria. El a scos din joben pentru eternitate impresioniştii, dar nu s-a tras niciodată de bretele cu Monet, Degas, Renoir, Sisley, Cézanne sau Pissarro, pentru că a vrut să rămână Édouard Manet. Unicul.
A înflorit într-o familie selectă şi putea deveni ministru sau chiar şef de guvern. Tatăl său, Auguste, era înalt magistrat ministerial, iar mama sa, Eugenie-Fournier, fusese botezată de o prinţesă suedeză ale cărei descendenţi conduc astăzi această ţară scandinavă. Impins de la spate spre o carieră juridico-diplomatică, adolescentul Manet a preferat să se ratăcească. Absolvent de gimnaziu, Édouard este respins de şcoala superioară de marină, dar se îmbarcă temerar la bordul unui vas şiia în piept Atlanticul, până în Brazilia.
Schiţează neîntrerupt mateloţi furioşi, beţi dar plini de viaţă, şi talazurile unui ocean care-i şoptea că are altă vocaţie. După un an de tangaj şi ruliu, urmează ratăcirile pe uliteleirezistibile ale Luvrului. Susţinut din umbră de un unchi, în spiritul lui Manet se conturează întreaga perspectivă a unei cariere de pictor. Nesătul, a mai ratacit apoi prin muzeele olandeze, germane şi, inevitabil, italiene. Renaşterea îl emoţiona, dar şi îndrăzneala lui Courbet şi Delacroix i s-au cuibărit în suflet. Va prelua eclectic, cu penseta de artist genial, din fiecare şi va înfiinţa propria sa instituţie, a cărei etichetă o cunoaştem astăzi: precursor al impresionismului.
Samanta scandalului a apărut în 1859, când „Băutorul de absint” a fost refuzat la Salonul oficial parizian. Patru ani mai târziu, blamările şi refuzurile au explodat. Ce căuta femei goale alături de bărbaţi îmbrăcaţi, la picnic („Dejunul pe iarbă”)? Ideea fusese preluată şi prelucrată după Courbet („Atelierul pictorului”) şi Marcantonio Raimondi („Judecata lui Paris”), dar cerbii artei nu concepeau ca scena să fie tratată în mod realist, aşa cum făcuse Manet. „Neruşinarea” acestuia a atins apogeul în 1865, când o prostituată provocatoare, lăfăindu-se în alcov, a fost trimisă spre acelaşi salon. Huiduielile au precedat actele de violenţă.
„Olympia”, căci despre ea este vorba, aproape că a fost sfâşiată de pudibonzii care acceptau nudul doar în context mitologic, iar femeia nu trebuia să fie slăbuţă, ci durdulie-rubensiană. De asemenea, nu trebuia să inspire o atmosferă aristocratică, precum Olympia, care avea o slujnică neagră, un colier, o brăţară şi un motan tuciurie lângă pat. „Doamna de consumaţie cu burta galbenă”, urlau detractorii, deşi ştiau că „Venus din Urbino” a lui Tiziano fusese capul răutăţilor… Injurat din toate direcţiile, Manet nu s-a lăsat şi a deschis propria sa expoziţie. S-a întristat doar pentru că şi la „Salonul refuzatilor” a fost respins, deşi era clar că devenise un reprezentant proeminent al avangardismului. Alături de el erau Monet, Degas şi Renoir – impresioniştii -, dar nu a expus la saloanele lor. Manet simţea că este unic. Reumatismul începea să-l paralizeze. A murit de sifilis netratat, cu piciorul stâng amputat. Cu doi ani înainte, primise Legiunea de Onoare, la insistenţele lui Antonin Proust. Post-mortem, „Olympia” a ajuns la Louvre. Nehuiduită.
Urmărește-ne și pe Google News
