Nicu Grigorescu avea cuvintele sale despre natura, si le-a spus cu emfaza colegilor de la școala de peisagisti francezi, Barbizon. El explorase pufăitul și aromă specifică a naturii pe pămânți care nu-i erau străine, pentru trei ani îl luase cu el, la liziera pădurii Fontainebleau. „Frumoșenia naturii e peste tot, dar parcă acasă e ceva altfel”, suspina cel care se menținuse în topul zugravelilor de biserici. Așa și-a început drumul către celebrul pictor, considerat cel mai valoros artist al României.
Nicolae, zis Nicu, fiul lui Ion și Maria, se născuse în satul Pitaru, Dâmbovița în 1838. El descoperise lumea rurală nevoiașă, în special sărăcia, dar mai presus de toate, liniștea sufletească care vine din chibzuința cu care oamenii trăiau din pământul propriu. Talentul mostenit de la unchiul Ghida, primul care-i pusese creionul în mână, s-a materializat în capodoperele din anii școlii primare, când Nicu începea să aducă bani acasă prin vânzarea icoanelor. Norocul l-a căpitanit pe tânărul talentat când tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul” a fost expus în vitrina unui zugrav, într-un cartier din București. Mitica-Ghica, beizadeaua, a văzut asta și s-a îndreptat cu el spre domnitorul Barbu Știrbei, care a dat o sută de galbeni pe Lucrare.
Marea șansă a lui Nicu l-a făcut celebr printre mesteri, care îl alintau „Sfântul Nicu”, deoarece porțile de la București s-au deschis pentru cei ca el. Așa, prin frumoasele sale opere la bisericile Caldarusani și Zamfira, dar mai ales la Sfântii Voievozi din Agapia, pe care le-a lucrat frenetic în anii 1861, a început să se alăture înfățișărilor geniale, cum ar fi Brancusi. Acest urias impresionist roman a adus mândria națiunii sale în lume, și frumusețea peisajelor lui continuă să ne impresioneze și astăzi.
Kogalniceanu îi inspiră pe Grigorescu, ajungând în cele din urmă la Paris, în vârstă de 23 de ani și încântat să învețe și să arate ceea ce știe. El se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictarea unui copac”) și se alătură entuziasmaților în satul Barbizon: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny și Courbet. El lucrează ziua, iar seara, moralul îi este întărit de sfaturile lor. El se îndrăgostește de fiica lui Millet, însă aceasta nu va fi decât o adiere. În 1864 se întoarce în țară și pregătește prima sa expoziție, care a fost un mare succes. Tarancile sale liniștite, curate și zâmbitoare, precum și căruțele cu boi devin obsesiile sale, prin intermediul cărora se dedică sufletului vieții molcome din mediul rural. Peste 60 de lucrări ale sale sunt dedicate celebrului său prieten necăjit, boii, simbol al unei forțe domesticite. Devine și pictor de război, pictura „Atacul de la Smardan” impresionându-i pe toți. În 1890 se stabilește la Campina (Prahova), deși avea deja atelierul său la Paris. El se afirmase la Expoziția Universală și la Salon, cu tabloul „Tânăra țigancă”. Cu toate acestea, este mai plăcut pentru el să expună în țară, la Ateneul Roman. El devine membru al Academiei Române în 1899. El călătorește prin țară, căutând temele sale rurale și omagiază veșnic oamenii simpli, portul taranesc și viețile de zi cu zi. Din opera sa se poate auzi placerea de a fi român și liniștea sufletească a unui artist satisfăcut, care niciodată nu a uitat unde a început. Fondatorul picturii românești moderne (urmat de Andreescu și Luchian) a murit în 1907, la Campina… Acolo, unde „Ghiocel, Boul venea singur dimineața, pentru fotografiere”, cum încântător ne povestește Vlahuță despre „sfântul Nicu”.
